Un nas în mâna lui Tagliacozzi

În Teatro Anatomico din Bologna, printre statuile marilor medici, unul singur ține în mână un nas. Este Gaspare Tagliacozzi, pe care noi, chirurgii plasticieni, îl numim părintele specialității noastre.

Pe 7 noiembrie am avut doar câteva ore în Bologna. Două pentru concertul lui Bob Dylan și două pentru o vizită scurtă. Am ales Teatro Anatomico. Doar atât.

Am mai fost aici în 2019, la Congresul Mondial de Microchirurgie Reconstructivă. De fiecare dată când voi trece prin Bologna, voi reveni în sala asta, iar motivul e Gaspare Tagliacozzi și statuia lui.

N-am ales ziua intenționat, dar coincidența e frumoasă. Tagliacozzi a murit pe 7 noiembrie 1599, așa că se împlineau exact 427 de ani. Timpul petrecut acolo a fost încărcat de informații și de sentimente, și de aici a pornit povestea asta.

Bologna, unde s-a născut universitatea

Universitatea din Bologna e considerată cea mai veche din lumea occidentală. Anul 1088 a fost fixat prin convenție, în secolul XIX, de o comisie de istorici condusă de poetul Giosuè Carducci. Aici s-a predat mai întâi dreptul.

Originalitatea Bolognei a fost că universitatea au făcut-o studenții. Străinii veniți la studii se grupau pe „națiuni”, ca să se apere de legile orașului, care îi pedepseau colectiv pentru faptele conaționalilor. Își alegeau și își plăteau singuri profesorii. Asociațiile lor se numeau universitates scholarium, iar de aici vine cuvântul „universitate”. În 1158, împăratul Frederic Barbarossa a dat Constitutio Habita, prin care școala era recunoscută ca loc în care studiul se face liber, fără amestecul altei puteri. E, practic, prima cartă a libertății academice.

Înainte de drept sau de medicină, studentul medieval trecea prin cele șapte arte liberale. Trei erau ale cuvântului: gramatica, ca să vorbești și să scrii corect, dialectica, ca să gândești corect, și retorica, ca să convingi. Patru erau ale numărului: aritmetica, geometria, muzica și astronomia. Peste ele veneau dreptul, care ordonează societatea, și medicina, care vindecă trupul. La Bologna, medicina s-a predat împreună cu artele și filosofia. Tot aici, în 1316, Mondino de’ Liuzzi a scris Anathomia, manualul de disecție folosit în universitățile Europei cel puțin două secole. Mai lipsea o treaptă, la care revin la final.

Teatro Anatomico

Abia din 1563 universitatea a avut un sediu unic, Palazzo dell’Archiginnasio, ridicat pe vremea când legat papal la Bologna era cardinalul Carlo Borromeo. Pereții lui sunt acoperiți de stemele studenților. Teatro Anatomico a fost adăugat în 1637, după planurile arhitectului Antonio Levanti, și are forma unui amfiteatru. Băncile de lemn de molid urcă în trepte în jurul unei mese albe, pe care profesorii disecau trupuri în fața studenților. Pe tavan e Apollo, zeul medicinei, înconjurat de constelații. Medicii vremii se uitau și la astre înainte să trateze un bolnav.

Statuile de pe pereți le-a sculptat Silvestro Giannotti în anii 1730. Lângă Hipocrate și Galen stau bolognezii Mondino de’ Liuzzi, Costanzo Varolio și Giulio Cesare Aranzio, profesorul lui Tagliacozzi. Catedra e ținută pe umeri de doi „Spellati”, doi bărbați jupuiți, cu mușchii la vedere, făcuți în 1734 după modelele lui Ercole Lelli, cunoscut pentru anatomiile lui din ceară. Deasupra, un îngeraș îi dă Anatomiei un femur în loc de floare.

Tagliacozzi stă în nișa din fața catedrei, deși n-a predat niciodată în sala asta. A fost ridicată la 38 de ani după moartea lui. Pe 29 ianuarie 1944, un bombardament aliat a dărâmat toată aripa palatului. Statuile au fost scoase din moloz, iar după război sala a fost refăcută cu piesele originale. Tagliacozzi a supraviețuit și de data asta.

Cine a fost Tagliacozzi

S-a născut la Bologna în martie 1545, într-o familie înstărită de mătăsari. A intrat la medicină în 1565 și i-a avut profesori pe Girolamo Cardano și Ulisse Aldrovandi. Anatomia a învățat-o cu Aranzio, iar după doctoratul din 1570 i-a devenit asistent.

Prima dată a scris despre operație într-o scrisoare către Girolamo Mercuriale, profesor la Padova, care îi descrisese greșit metoda. Scrisoarea s-a tipărit în 1587, la Frankfurt. Cartea a apărut zece ani mai târziu, la Veneția: De curtorum chirurgia per insitionem, adică „Despre chirurgia celor mutilați, prin grefare”. E considerată prima carte din lume dedicată în întregime chirurgiei plastice. Planșele arată pas cu pas instrumentele, inciziile și bandajele, pentru nas, buze și urechi.

Succesul a venit repede. Tot în 1597, tipograful venețian Roberto Meietti a scos o ediție pirat, cu gravuri refăcute, iar în 1598 a mai apărut una la Frankfurt. Cartea îi e dedicată lui Vincenzo Gonzaga, ducele de Mantova. Pacienții lui Tagliacozzi veneau de la curțile din nordul și centrul Italiei. În 1594 a fost chemat de urgență la Viena, la unul dintre cei mai bogați nobili ai imperiului, rănit de armă de foc.

Știa să-și facă și reclamă. În portretul pictat de Tiburzio Passerotti, aflat azi la Institutul Ortopedic Rizzoli din Bologna, ține cartea deschisă la a noua gravură, cu puțin înainte ca volumul să fie tipărit.

În carte e și ideea care definește până azi specialitatea noastră. Tagliacozzi o spunea așa:

Refacem ce natura a dat și soarta a luat, nu atât ca să încântăm ochiul, cât ca să ridicăm sufletul celui încercat.

A murit pe 7 noiembrie 1599 și a fost îngropat în biserica San Giovanni Battista dei Celestini, cum ceruse în testament. La înmormântare a vorbit colegul lui, Muzio Piacentini. Mai târziu a circulat legenda că Biserica l-ar fi dezgropat pentru că se amestecase în lucrarea lui Dumnezeu. Documentele arată însă că a rămas îngropat acolo unde ceruse.

Cum se făcea un nas din braț

Nasul tăiat a fost multă vreme o pedeapsă, iar în India tratatul atribuit lui Sushruta descria, cu multe secole înaintea erei noastre, un nas refăcut cu piele din frunte. În Renaștere, oamenii își pierdeau nasul în dueluri și în războaie, dar și din cauza sifilisului, tot mai răspândit. Astronomul danez Tycho Brahe a rămas fără nas după un duel, în 1566, și a purtat apoi o proteză de metal.

În Europa, primii care au refăcut nasuri au fost chirurgii din familia Branca, la Catania, în secolul XV. Tatăl lua pielea din obraz. Fiul, Antonio, a început să o ia de pe braț, ca să nu mai lase cicatrici pe față. Un secol mai târziu, la Tropea, în Calabria, frații Pietro și Paolo Vianeo făceau aceeași operație și o țineau secret de familie. Medicul bolognez Leonardo Fioravanti a reușit totuși să asiste la una. S-a prefăcut îngrozit și și-a întors capul, dar s-a uitat pe furiș, iar în 1570 a descris operația într-o carte tipărită la Veneția. Wojciech Oczko, un student polonez de la Bologna, nota că și Aranzio făcea rinoplastii și îi învăța pe studenți.

Nici în cărți metoda nu era cu totul necunoscută. Chirurgul german Heinrich von Pfalzpaint o descria pe la 1460, iar anatomistul Alessandro Benedetti o amintea pe scurt în 1497. Și circula din om în om. În 1592, la Lausanne, chirurgul Jean Griffon a refăcut nasul unei fete pe care soldații o mutilaseră cu doi ani înainte. Aflase de operație din relatări, cu cinci ani înainte să apară cartea lui Tagliacozzi. Elevul lui, Fabricius Hildanus, a revăzut-o pe tânără după 19 ani. Nasul ținea, doar că pe frig se învinețea.

Așadar, Tagliacozzi n-a inventat operația, a preluat-o. Meritul lui e altul și nu e mic. A scos-o din secretul breslelor, a explicat-o etapă cu etapă și a predat-o la universitate. De atunci i se spune „metoda italiană”. Totul pornea de la un lambou, o fâșie de piele care rămâne prinsă de locul ei și primește sânge de acolo până se vindecă în locul nou. Chirurgul făcea două incizii paralele pe fața interioară a brațului și ridica pielea dintre ele ca pe o punte, prinsă la ambele capete. Dedesubt punea o pânză unsă cu ulei și aștepta să se îngroașe pielea.

Apoi desprindea un capăt și îl cosea pe ce mai rămăsese din nas. Ca să nu se rupă cusătura, brațul era legat de cap cu un întreg sistem de bandaje, cu vestă și glugă, aproape trei săptămâni.

Abia după aceea chirurgul tăia legătura cu brațul și modela nasul. În planșa cu rezultatul final, Tagliacozzi spune că modelarea n-a mai desenat-o, pentru că nu se poate reda într-o imagine, iar cititorul și-o poate închipui ușor.

Ca chirurg, etapa cu pânza mi se pare cea mai frapantă. Lăsat o vreme pe loc înainte de mutare, lamboul își face circulația și rezistă mai bine după transfer. Azi îi spunem delay. Tagliacozzi îl aplica din experiență, cu aproape patru sute de ani înainte să înțelegem de ce funcționează.

După Tagliacozzi

Metoda lui a fost uitată repede. Operația dura mult și era chinuitoare, avea critici, iar elevii lui au mai practicat-o doar câțiva ani. În Europa, nasurile au început să fie refăcute din nou abia la începutul secolului XIX, și atunci după metoda indiană. În 1794, o scrisoare publicată la Londra povestea despre un nas refăcut cu piele din frunte, lângă Pune. În 1816, chirurgul englez Joseph Carpue a publicat două cazuri operate așa. În același an, la Berlin, Carl Ferdinand von Graefe a reluat și metoda din braț.

Recunoașterea a venit totuși, chiar dacă târziu. Bordul American de Chirurgie Plastică, înființat în 1937, îl are pe Tagliacozzi în logo. Iar lambourile pe care le folosim azi în reconstrucțiile după cancer, inclusiv cele libere, mutate prin microchirurgie, sunt în fond urmașii îndepărtați ai lamboului lui.

Peste artele cuvântului și ale numărului, peste drept și medicină, înțelepciunea medievală mai așeza o treaptă, teologia. În centrul ei stăteau cele trei virtuți teologale: credința, speranța și caritatea. Ordinea nu e întâmplătoare. Sfântul Pavel încheie imnul iubirii spunând că rămân acestea trei, „dar cea mai mare dintre ele este dragostea”.

Pacienții lui Tagliacozzi erau oameni pe care societatea îi marcase pe față: pedepsiți, răniți, desfigurați. Lui nu-i ajungea să știe anatomie și să stăpânească tehnica. Trebuia să vadă omul din spatele mutilării și să-i redea, odată cu nasul, locul printre ceilalți. De aceea scria că operăm nu atât pentru ochi, cât pentru suflet.

Pentru mine, scara asta nu e doar o lecție de istorie. Am urcat-o și eu, treaptă cu treaptă: cuvântul, măsura, regula, trupul. După aproape 30 de ani în chirurgia plastică și reconstructivă, știu că treapta cea mai înaltă a meseriei este caritatea, adică știința pusă în slujba celui care nu are cu ce să o plătească. De aceea, la Spitalul Zetta, o parte din operații le facem pro bono, pentru pacienții Asociației Zetta. Îi consult în cabinetele clinicilor și îi operez la Zetta, cu aceeași echipă și aceeași grijă. Femeia care și-a pierdut sânul după un cancer este, în multe privințe, pacienta lui Tagliacozzi de azi. Soarta i-a luat o parte din trup și o parte din încredere.

Mai e o lecție în povestea lui. Metoda italiană s-a pierdut aproape două secole, pentru că după primii lui elevi n-a mai preluat-o nimeni. O tehnică genială care nu e transmisă moare odată cu chirurgul ei. De aceea, prin asociația Aripi Zetta, sprijin rezidenți și tineri specialiști la început de drum. Caritatea înseamnă și să dai mai departe ce știi.

Statuia lui, scoasă din moloz în 1944, ține și acum nasul în mână. Pentru mine, ea spune simplu ce facem de peste patru secole: reparăm oameni și unim inimi.

Dr. Dragoș Zamfirescu

Chirurg plastician, fondator Spitalul Zetta și Asociația Zetta

Surse

Il Teatro Anatomico — Biblioteca dell’Archiginnasio
Teatro Anatomico e Sala dello Stabat Mater — MuseiOnline
Spellato, bozzetto di Ercole Lelli — Catalogo generale dei Beni Culturali
Archiginnasio of Bologna — Wikipedia
Mascardi C., I Teatri anatomici di Bologna. Parte I: Il Teatro anatomico dell’Archiginnasio — Nuova Rivista di Storia della Medicina
University of Bologna — Wikipedia
Mavrodi A., Paraskevas G., Mondino de Luzzi: a luminous figure in the darkness of the Middle Ages — Croat Med J, 2014; 55(1): 50–53
Gaspare Tagliacozzi — Universitatea din Bologna
Gaspare Tagliacozzi — Wikipedia
Dunea G., The times of Gaspare Tagliacozzi, founder of plastic surgery — Hektoen International, 2020
Pearce J.M.S., Foundations of anatomy in Bologna — Hektoen International
Ménard S., An Unknown Renaissance Portrait of Tagliacozzi (1545–1599), the Founder of Plastic Surgery — Plast Reconstr Surg Glob Open, 2019
Tagliacozzi, Gaspare: intrările 5733.52 și 5734 — Garrison-Morton, HistoryofMedicine.com
Tomba P., Viganò A., Ruggieri P., Gasbarrini A., Gaspare Tagliacozzi, pioneer of plastic surgery and the spread of his technique throughout Europe in „De Curtorum Chirurgia per Insitionem” — Eur Rev Med Pharmacol Sci, 2014; 18(4): 445–450
Marinozzi S. și colab., The Art of Rhinoplasty: Researching Technical and Cultural Foundations of Western World Rhinosurgery, from the Middle Ages to the Renaissance — Aesthetic Plast Surg, 2021; 45(6): 2886–2895
Santoni-Rugiu P., Mazzola R., Leonardo Fioravanti (1517–1588): a barber-surgeon who influenced the development of reconstructive surgery — Plast Reconstr Surg, 1997; 99(2): 570–575
Eamon W., The Renaissance Nose Job
Plastic Surgery, cap. I, „Historical Review” — Wikisource
The Life and Works of Guilhelmus Fabricius Hildanus (1560–1634), Part I — Medical History, Cambridge University Press
Notițe despre Jean Griffon și Fabricius Hildanus (1899) — Societatea Elvețiană de Istoria Medicinei
Fitzharris L., Renaissance rhinoplasty: the 16th-century nose job
Gaspare Tagliacozzi, De curtorum chirurgia per insitionem — Columbia University Libraries
Booklet of Information 2026–2027, ABPS Board Logo — American Board of Plastic Surgery
Tagliacozzi G., De curtorum chirurgia per insitionem, Veneția, Gaspare Bindoni cel Tânăr, 1597 (sursa planșelor)